Brâncoveanu este pentru mulţi oameni, pentru mulţi intelectuali români un reper. Pentru mine Brâncoveanu este omul total şi absolut al umanităţii româneşti, cu toate marile lumini şi cu umbrele pe care le are această umanitate românească. Moartea lui martirică - se vor împlini curând 300 de ani - îl face să treacă dincolo de profilul obişnuit al marilor români. 
Brâncoveanu a dat un exemplu în epoca sa, exemplu ce nu a fost perceput imediat. Am un studiu care arată cu cât de puţină simţire au tratat bucureştenii momentul 1714, însă momentul în care la 1720 Doamna Marica a adus trupurile Brâncovenilor - şi Elena Murariu, cu grafica ei admirabilă, creează o hagiografie a acestui moment - în acea clipă au avut revelaţia a ceea ce se întâmplase cu 6 ani înainte şi înlocuiesc în pridvoarele bisericilor, la Kreţulescu şi la Văcăreşti, în acelaşi an, 1720, în aceeaşi lună, septembrie, Judecata de Apoi cu Apocalipsa. Simţeau că odată cu moartea lui Brâncoveanu venea Apocalipsa!  
Elena Murariu are o experienţă foarte vastă a picturii brâncoveneşti. A lucrat la Gura Motrului, Bolniţa Mânăstirii Bistriţa, Fundenii Doamnei din Bucureşti, Polovragi, Dintr-un lemn, deci zona aceasta, zonă eminentă a picturii brâncoveneşti, zona Vâlcei şi zona Ilfovului îi sunt foarte bine cunoscute şi îi este foarte bine cunoscut Hureziul. 
Elena Murariu este limpede obsedată, ăsta-i cuvântul, obsedată în chip frumos, de crearea unei iconografii, o spun apăsat, şi rog distinsele feţe bisericeşti să o ia exact aşa cum eu o s-o spun, a unei iconografii de tip modern. Biserica noastră de la nivelul ierarhilor şi până la clerul mai mărunt începe să se modernizeze în ceea ce priveşte viziunea asupra picturii mai ales dar şi asupra arhitecturii. Dar n-a ajuns încă la acea deschidere extraordinară la care acum aproape 100 de ani ajunseseră unii intelectuali şi clerici ruşi din epoca revoluţiei, vremea în care un Tatlin, o Goncearova, pictorii constructivişti făceau icoane, creeau o iconografie care poate ar fi evoluat pe un făgaş anume dacă nu venea 1924 şi nu dispărea Lunacearski şi nu venea Stalin. Acestă iconografie a Elenei Murariu poate să fie Scara Brâncovenilor sau poate să fie chiparosul sau bradul - aceşti pomi cu înţelesuri în Orient şi la noi, pe care îi cunoaşteţi cu toţii.Elena Murariu este obsedată de capetele retezate ala Brancovenilor şi al Văcărescului, obsedată de o întreagă legătură între natura însufleţită şi trupurile neînsufleţite! Cum bine spunea Directorul Muzeului Ţăranului Român, domnul Virgil Niţulescu „această expoziţie deschide un ciclu anume”. Elena Murariu a creat în ultimii ani prolegomenele unei pe drept meritate comemorări vizuale dar şi literare a momentului brâncovenesc.
Îmi pare bine că mai tânărul meu colegul, profesorul Daniel Barbu, noul ministru al culturii are un program pentru anul Brâncoveanu şi mă aşteptam să o facă, pentru că este un eminent specialist al epocii. Vreau să vă spun că şi Academia Română are un proiect Brâncoveanu şi înainte de toate Biserica Ortodoxă are un proiect mare care sper să fie dus la bun sfârşit şi în cadrul căruia unii dintre noi au făcut nişte propuneri pe care Preafericitul Patriarh Daniel a binevoit să le accepte.

În 1914 la incitarea bineînţeles a lui Nicolae Iorga, de la Curtea Regală, până la Guvern, până la Parlament, momentul Brâncoveanu, cu cei 200 de ani de la martiriul său a devenit o comemorare naţională. Nu mai suntem în epoca aceea dar sper ca măcar Academia, Biserica, o parte a Guvernului şi, în orice caz, reprezentanţii Casei regale să se asocieze la ceea ce se va face. 
Elena Murariu, pentru că despre ea trebuie să vorbim, oferă o viziune modernă. Ea este legată de această viziune brâncovenească însă ştie că prima modernitate începea în bisericile cantacuzine şi brâncoveneşti, în portretele colective ale Cantacuzinilor şi în extraordinara pictură de la Hurezi. Amintiţi-vă de grupul aulic din pronaosul de la Hurezi! Amintiţi-vă de Brâncoveanu copil pregătit pentru domnie dar şi pentru jertfă! Este o alchimie cu totul specială în ceea ce s-a făcut la Hurezi în timpul vieţii lui Brâncoveanu. Iar noi trebuie să descifrăm lucrurile de după Brâncoveanu, pentru că, doamnelor şi domnilor, noi trăim încă într-o epocă pe care a deschis-o acest om absolut al culturii româneşti, într-o iubire de fast, într-o iubire de sincronie europeană; într-o iubire pentru zăbavă, pentru ludic, pentru aşteptare, pentru prudenţă, uneori chiar pentru micile trădări. Acest mare martir al neamului nostru a fost şi un diplomat desăvârşit şi un iubitor de cultură şi un iubitor de Europa. Am scris o carte care se intitulează „Constantin Brâncoveanu între Casa Cărţilor şi Ievropa”. ”Ievropa” era felul în care în epocă numeau toţi continentul spre care ne deschideam. Cărţile care veneau, imaginile care circulau erau de tip european. 
La Polovragi, se află singura reprezentare a Athosului dar câtă lume mai ştie că acea reprezentare a Athosului venea dintr-o gravură de la Paris a lui Bernard de Montfaucon. Cine mai ştie că la Hurezi veneau, comandate de Brâncoveanu, la câţiva ani după ce apăruseră la Paris, istoriile bizantine ale lui Charles du Cange. Noi eram vizual, literar, îndrăznesc să spun chiar filozofic - în măsura în care, în acea vreme, exista o gândire teologică care atingea filozofia - în consensul Europei.

Stau să mă întreb, şi cu asta închei, ce va înţelege un neortodox din ceea ce ne prezintă doamna Murariu. Va înţelege că este multă eleganţă, că există mult rafinament în ceea ce realizează artista pornind de la izvoarele brâncoveneşti. Doamna Murariu trebuie să persevereze în această direcţie şi sper că ierarhii bisericii care fac parte dintr-o generaţie nouă şi foarte „open-minded” vor aplauda această viziune care nu este creată de zugravii epocii brâncoveneşti ci este creată de un zugrav contemporan, cu o viziune modernă. 
Dacă Ştefan cel Mare, dacă Mihai Viteazul aparţin cu realitatea lor istorică aproape mitului, Brâncoveanu aparţine contemporaneităţii noastre. Sigur, nu cerem martiraje acum ; oamenii sunt tot mai puţini capabili de aşa ceva, şi, de aceea, ne rămâne Brâncoveanu ca o pildă pe care nu o vom atinge! Din dragostea pentru ludic, pentru sărbătoresc a „prinţului aurului” ne rămâne bucuria artei timpului său. Bucuria aceasta a lui Brâncoveanu şi a epocii brâncoveneşti este cea care, sigur, vine în contradicţie cu drama, o dramă provocată chiar de rudele lui Brâncoveanu. Acesta a fost vândut de Constantin Cantacuzino un mare cărturar, un strălucit umanist despre care învăţam la şcoală, dar care, din păcate, a fost un individ extrem de ticălos! Brâncoveanu a fost vândut de ai lui! Probabil o să ne vindem în continuare între noi, dar haideţi să avem tot timpul imaginea celui care reprezintă un ideal de neatins. Constantin Brâncoveanu a fost un asemenea ideal şi, cu modestia zugravului şi cu un gust desăvârşit, Elena Murariu îi slujeşte amintirea şi îi mulţumesc pentru asta.