Fragment din textul “Constatin Brâncoveanu – pilda bogatului mântuit”,
Doina Mândru, 2013
Inclus în albumul “Constantin Brâncoveanu, Puterea viziunii”
O problemă de ordin moral rămîne încă deschisă, aceea a iconografiei acestor mucenici [SfinÅ£ii Martiri Brâncoveni] care a lipsit vreme de trei secole. Să fi fost pilda Brâncovenilor mult prea copleÅŸitoare? Să fi devenit firea românilor, aplecaÅ£i mereu subt vremi, mult prea acomodantă? Acolo unde documentele abundă, o tăcere rece se lasă, inexplicabil, în zona comentariului istoric. Åži dacă gândul însuÅŸi împietreÅŸte numai la spaima că opÅ£iunea abjurării, sau condamnarea pentru credinţă pot deveni, vai, oricând actuale, gestul jertfelnic al Elenei Murariu vine să vindece această surdă, vinovată, tăcere propunând spre contemplare efigiile în eternitate ale fericiÅ£ilor sfinÅ£i Brâncoveni.
Chipul lor etern, izvodit din dragoste, în sufletul ei, asemeni aceluia imprimat pentru vecie pe Mandylion, l-a văzut tainic licărind pe stîlpări de lumină, aÅŸa cum privise cu încîntare chipul strămoÅŸilor lui Iisus pictaÅ£i roată, pe stîlpii pronaosului de la Hurezi, ori pe aceia de la Motru, ori Snagov. Apoi i-a privit strălucind în verdeaÅ£a bradului, podoabe de preÅ£ în grădina raiului, aÅŸternându-se cunună pe coloana cerului, cea care înalţă orizontala, osia lumii.
Elena Murariu recuperează pentru imaginarul Olteniei chipurile iconice, fără trup, ale Brâncovenilor, pentru a le transfera apoi pe stâlpii funerari amplasaÅ£i la margine de drum spre amintirea petrecerii celor de mai înainte, stâlpi de pază întru trezvia duhului.
Revenind la obsesia istorică a marilor bogăţii care au pricinuit până la urmă atâta durere, vom înÅ£elege că avem înainte, cu Brâncovenii, pilda bogatului mântuit, acela care consimte în final să părăsească toate, salvând sufletul, pentru a trece la cer prin uÅŸa cea strîmtă.